O lege din anul 204 î.Hr. interzicea avocaților romani să perceapă onorarii, dar această lege a fost serios ignorată în practică.[6] Legea referitoare la restricția asupra onorariilor a fost abolită de Împaratul Claudius, care a legalizat avocatura ca profesie și a permis avocaților romani să devină primii avocați care puteau practica public — dar a impus un onorariu maximal de 10.000 sesterți.[7]
În mod asemănător cu contemporanii lor greci, primii avocați romani aveau pregătire in retorică, nu în știinte juridice, la fel ca și judecătorii in fața cărora pledau.[8] Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialiști în drept, cunoscuți sub denumirea de jurisconsulți (iuris consulti).[9] Jurisconsulții erau oameni bogați pentru care implicarea în drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de bază din care să trăiască.[9] Ei dădeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drept la toți cei cărora solicitau astfel de servicii (practică cunoscută ca publice respondere).[10] Devenise o rutină ca judecatorii romani și guvernatorii să ceară sfatul unui consiliu de jurisconsulți înainte de a lua o decizie, iar avocații și oamenii obișnuiți, de asemenea, obișnuiau să meargă la jurisconsulți pentru opinii juridice.[9] De aceea, romanii au fost primii care au avut o care au avut o clasă socială care să se gândească la probleme juridice, și de aceea dreptul roman a devenit așa de „precis, detaliat și tehnic.”
Andrea's blog 