În timpul Republicii și, mai tărziu, în timpul Imperiului roman, jurisconsulții și avocații nu aveau o reglementare legală, primii fiind amatori, iar ultimii fiind, tehnic, în ilegalitate.[11] Orice persoană se putea autointitula avocat sau expert în drept, astfel că numai pe baza reputația personale a acestuia, oamenii puteau să-l creadă sau nu. Acest lucru s-a schimbat odată cu legalizarea profesiei de avocat facută de Claudius. Odata cu inceputul Imperiului Bizantin, profesia juridică a fost bine înființată, reglementată în detaliu și precis stratificată.[12] Centralizarea și birocratizarea profesiei a fost aparent graduală la început, dar accelerată în timpul Împăratului Hadrian.[13] De asemenea, jurisconsulții au intrat în declin în perioada imperiului.[14]
Conform lui Fritz Schulz, „în secolul patru lucrurile sau schimbat, iar avocații romani au devenit avocați în adevăratul sens al cuvântului.”[15] De exemplu, în secolul patru avocații trebuiau să facă parte dintr-un barou de pe langă o instantă de judecată pentru a pleda în fața unui judecător din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la acea instanță, existând și alte restricții (modificate în funcție de împărat) referitoare la numarul de avocați de pe lângă o anumită instanță de judecată.[16] În anii 380, avocații studiau dreptul ca materie suplimentară la retorică (de aceea reducându-se necesitatea pentru o clasă separată de jurisconsulți); în anul 460, Împaratul Leo a impus regula ca cei care vor să fie admiși în profesie să aducă o recomadare de la profesorii săi; în secolul șase, pentru admitere în profesie era cerută urmarea unui curs normal de drept de aproximativ patru ani .[17] Onorariul maximal impus de Claudius a rămas în vigoare pe perioada Imperiului Bizantin, fiind evaluat la 100 solidi.[18] Desigur, acesta a fost serios eludat, fie prin cereri de acoperire a cheltuielilor, fie prin tranzacții sub rosa barter[18], ultima fiind chiar cauză de suspendare din barou.[18]
Notarii (tabelliones) au apărut in ultima perioada a Imperiului Roman. Ca și urmașii lor din perioada modernă, aceștia erau responsabili de redactarea testamentelor, a actelor referitoare la transferul de proprietate și posesie, precum și a contractelor.[19] Ei erau omniprezenți și aproape orice sat avea câte unul.[19] In perioada romană, notarii erau considerați a fi inferiori avocaților și jurisconsulților.[19] Notarii romani nu aveau pregătire în drept, aceștia fiind intelectuali mediocrii care au deprins tranzacțiile mai simple.[20]
Andrea's blog 